De ce fug politicienii damboviteni, in anul centenar, de parintii fondatori ai Marii Uniri: Maniu si Mihalache?

0
114

In primul rand sa incepem cu o constatare tulburatoare: in cei aproape 30 de ani de la momentul 1989, nici o editura serioasa nu a mai publicat nimic consistent despre cei doi titani ai romanismului cu vocatie europeana si anvergura internationala, in timp ce pseudo valori precum Voiculescu, Magureanu, Nastase, Iliescu si alti corifei ai bolsevismului sinistru isi lanseaza cu mare pompa si fast elucubratiile intestinale la targurile de carte din tara…

Si acum sa taiem cu bisturiul in balega pestilentiala a unei istorii la fel de cenusii ca peretii celulelor penitenciare unde Maniu si Mihalache au primit „cununa de spini” pentru singura lor vina de a fi infaptuit visul Romaniei Mari…

Bolsevicii si urmasii lor post decembristi si-au asumat ingrata misiune de a manipula istoria, modeland-o sistematic, fie dupa directivele NKVD-ului din 1947, fie dupa tezele comunismului festivist ale ceausistilor semidocti, pentru care modelele luminoase reprezentate de cei doi ilustri politicieni ai PNT-CD-ului, ar fi umbrit mediocriatatea si precaritatea vlastarelor Ciumei Rosii…

Propunerea de celebrare a Centenarului Marii Uniri ramane circumscrisa modelului marlanesc atat de drag politrucilor: fasole, carnati, muzica populara stridenta, hore in care se prind politicienii clipei, harmalaie cu ghiorlaituri si ragaieli marca RTV, fara ca fauritorii Unirii sa fie mentionati.

Te-ai fi asteptat ca Aurelian Pavelescu, „ala mic cu capul mare”, presedintele a ceea ce a mai ramas din partidul taranistilor sa iasa la rampa si sa impuna cateva consideratii despre Maniu si Mihalache… Dar n-ai sa-l vezi, caratorul posetei Elenei Udrea e preocupat de un singur lucru: sa cheltuiasca banii din chiria pentru sediul central al partidului, transformat partial in PUB…

Pe 5 februarie 1953, la Sighetul Marmatiei, se stingea incet ca o lumanare, in inchisoarea elitelor romanesti Iuliu Maniu. Zece ani mai tarziu, la penitenciarul din Ramnicul Sarat disparea si Ion Mihalache, in urma unui regim de exterminare sistematica, impus de Alexandru Visinescu, strigoiul stalinist, care nu regreta nimic, cand a fost arestat pentru crime impotriva umanitatii, abia acum vreo doi ani… Oare cum era posibil ca doi dintre artizanii Unirii de la 1 decembrie 1918, sa moara in conditii mizerabile in penitenciare romanesti, chinuiti de tortionari romani si aruncati apoi in uitare de o pleiada de intelectuali, tot romani? Desigur, ei nu erau singurii politicieni implicati in configurarea Romaniei ca stat unitar modern, pedepsiti de bolsevici. Acelasi cumplit destin l-au impartasit si Mihai Popovici, Ilie Lazar, Aurel Vlad, Sever Bocu, Emil Hatieganu, Ghita Popp, Valeriu-Traian Frentiu, Iuliu Hossu, istoricii Silviu Dragomir, Pr. Dr. Zenovie Paclisanu, Ioan Lupas, Gheorghe I. Bratianu, fruntasii basarabeni Daniel Cigureanu si Onisifor Ghibu, liderul socialist Ion Fluieras si multi altii.

Nu cred sa fii existat in politica romaneasca un lider mai implicat si mai consecvent in ridicarea spirituala si materiala a poporului nostru ca Iuliu Maniu, care si-a inceput epica lucrare inca din anii studentiei cand s-a remarcat prin discursuri insufletitoare pentru taranii si intelectualii din Transilvania, prin pledoarii extrem de argumentate privind drepturile romanesti, in parlamentul de la Budapesta si mai ales prin echilibrul si iscusinta politicilor de inspiratie crestin democratica din perioada interbelica, macinata de nazism si stalinism…

Diplomatul de cariera Camil Demetrescu, care l-a cunoscut atat in perioada lui glorioasa, cat si in inchisorile comuniste il descrie asa:

„ A excelat in profesia sa, dar nu s-a considerat prea intelectual pentru a bate satele romanesti ca sa-i asculte pe cei de jos si sa explice care este viziunea lui pentru tara. S-a straduit sa fie totdeauna informat de la prima sursa. Cand se intalnea cu oamenii, ii lasa pe ei sa vorbeasca mai mult, iar el tacea si asculta ce spuneau ei. Era cunoscut personal de o multime de oameni din toate categoriile sociale. Masura si rezerva rece erau dovezi de intelepciune si devotament, nu de dispret. Nu facea eforturi sa fie popular, insa era respectat si iubit. In fond, era un sentimental, om al gulerului scrobit si al micilor conformisme, de care insa nu isi batea joc nici un om onest.”

Tanarul invatator, Ion Mihalache, s-a intors de pe frontul Primului Razboi Mondial cu Ordinul Mihai Viteazul si s-a implicat cu toata energia lui creatoare in Unirea Basarabiei cu Tara Mama. A fost partenerul lui Iuliu Maniu asumandu-si lupta politica si povara prigoanei bolsevice. Dupa moartea lui Maniu, Mihalache a devenit in inchisoare, cel mai important lider al rezistentei anticomuniste. Doar dupa eliminarea fizica a liderului taranist, in 1963, monstrii regimului ilegitim, caci au castigat alegerile din 1947 printr-o frauda grosolana, consiliati de comisarii sovietici, au hotarat sa defiinteze a doua inchisoare destinata elitelor.

Noi, in anul centenar, macar ar trebui sa facem un efort de intelegere a faptului ca uitarea istoriei, amnezia politica nu numai ca ne intraineaza si ne insingureaza, dar ne ingusteaza orizontul, pana la dimensiunea unei „urechi de ac”. Profeticul Orwell ne-a avertizat pe toti ca „cel mai eficient mod de a distruge oamenii este sa li se refuze sau sa fie impiedicati sa aiba o intelegere proprie a istoriei.”

Cum putem noi oare sa intelegem spiritul care i-a inspirat pe Maniu si Mihalache, alaturi de toti ceilalti atleti ai Marii Adunari de la 1 decembrie 1918, daca neglijam contextul istoric si adevarul faptic? E suficient sa mormaim cateva cantece populare si sa bifam cateva intalniri festiviste, asezonate cu ceaune de fasole si gratare sfaraind cu mici si carnati, pentru a ne conecta la sursa acelei teribile energii care ne-a transformat din niste provincii dezbinate intr-un mare, prosper si modern Stat Unitar? Sau mai degraba ar trebui sa intelegem resorturile sufletesti si disponibilitatea catre sacrificiu ale parintilor nostri fondatori?